Radu

"Povestea lui Radu Carp
Radu este orfan. Acum Radu are 24 de ani. De la 20 de ani are şi o tumoră cerebrală. De la bătăile din orfelinat. Tot de la 20 de ani face tratament la oncologie Fundeni. Chimioterapie şi alte alea. Până la 19 ani s-a chinuit în orfelinat – Centrul de Plasament din Galaţi. La 20 a aflat că are cancer. Radu munceşte, de noapte. Ziua e pe la spital, tocmai a făcut o recădere. Trebuie să stea în Bucureşti, aici face tratamentul. Şi-a închiriat o garsonieră, vai mama ei. A depus cerere pentru o locuinţă socială. Doar Dumnezeu ştie dacă o va primi sau nu.
Radu a fost născut de o mamă surdo-mută şi abandonat în maternitate. A ajuns la orfelinat, logic. Centrul de Plasament din Galaţi.Ajuns la vârsta la care copiii încep să aibă amintiri, Radu şi le aminteşte.Bătăile.„Ne închideau în baie ca să nu vadă supraveghetorii şi începeau să ne lovească cu ce apucau: cu scaune, cu papuci, cu răngi de fier, ne băteau până rămâneam nemişcaţi pe podea şi plini de sânge. Se învârtea camera cu mine. Şi oricât de ridicol ar suna, faptul că ne băteau nu era nimic, dar în fiecare zi dădeau în aceleaşi locuri. A doua zi era la fel. Pentru noi, seara era ceva normal să luăm bătaie…”Aşa a apărut tumora. Dar dacă aţi citit deja, nu cred că mai aveaţi îndoieli. Lui Radu i-a apărut o umflătură la nivelul scalpului. Apoi au început stările de rău. Ameţeli. Diagnostic: tumoră malignă.Până una-alta, Radu a vrut să-şi cunoască mama.
“Am fost curios să-mi cunosc părinţii şi atunci am făcut ce-am făcut şi am găsit-o pe mama. Îi spun «mamă» pentru că nu cunosc alt cuvânt care ar putea să-l înlocuiască, dar numai «mamă» nu e aia care-şi lasă copilul în spital şi pleacă. O cheamă Alexandrina şi e surdomută. Tatăl meu a murit şi mai am o soră. Ştiu că mai am o surioară, tot surdomută, dar n-o cunosc şi nici nu sunt prea curios. Nu ştiu cum e să ai o mamă, n-o iubesc pe mama mea, dar nici rău nu-i doresc. Se luptă, sărăcuţa, să supravieţuiască. Nici ei nu-i e uşor. Şi nici ălora care ne-au bătut seară de seară nu le-a ajutat Dumnezeu”.Tocmai şi-a găsit, cu chiu, cu vai, o garsonieră de închiriat, pe care o plăteşte cu 150 de euro. Adică toţi banii luaţi din munca pe o lună. Doarme pe jos.„Mi se mai dezmorţesc oasele”, spune cu un fel de râsu-plânsu’.Absolvent al unei şcoli de bucătari, a ajuns casier şi bucătar şi om bun la toate la o firmă de catering.De lucrat, lucrează numai noaptea.De mâncat, mănâncă în cursul săptămânii la firmă.Din punctul ăsta de vedere, zilele de week-end sunt o mare problemă.Ca şi alţi bolnavi de cancer, Radu n-are habar că tratamentul pentru boala lui e gratuit.Tratament n-a mai făcut de doi ani şi continuă să acuze stări proaste, în ciuda analizelor care, spune el, îi ies bine.Oricine a avut de-a face în viaţa lui cu un om bolnav de cancer ştie că tracasarea continuă în care trăieşte nu e câtuşi de puţin benefică pentru binele acestuia.Amintirile copilăriei nu şi le poate extirpa nicicum, problemele cu banii sunt o constantă, depresiile plus perioadele cu stări de rău, tot aşa.Povesteşte cum, proaspăt venit în Bucureşti, încerca să se aciuieze noaptea pe undeva, pe la vreun adăpost social, ca să poată dormi şi să-şi facă o baie.„O săptămână am stat pe stradă, stăteam pe o bancă împreună cu prietenul meu, mă lua somnul, într-o mână aveam telefonul, în cealaltă ziarul în care căutam cazare. Îmi cădea capul în piept de somn, iar prietenul meu mă zgâlţâia ca nu cumva să adorm. Eram rupt de oboseală. Am ajuns aşa la un adăpost din Pantelimon. «Adăpost» e aiurea spus, pentru că numai adăpost nu era ăla. Erau mai degrabă nişte tomberoane imense în care mirosea de-ţi muta nasul şi-n care nu te primea decât noaptea. Până la urmă, deşi sunt cam scârbos din fire, am acceptat să mă culc pe un pat dintr-ăla murdar şi care mirosea toate mirosurile din lume. A fost groaznic, dar mi-era atât de somn, încât am dormit acolo. N-am putut să dorm însă prea mult”.Ce îşi doreşte Radu? Păi… „Aş vrea să am şi eu o viaţă normală. Aş fi vrut să am aceleaşi şanse pe care le-au avut alţii. În schimb, eu ce fac? Ştiţi vorba aia, mortul pe masă cu analizele bune? Eu sunt ăla, nici la bal, nici la spital. Analizele-mi ies bune, dar eu mă simt groaznic”.
Radu a cântat într-o perioadă. Îşi făcuse o trupă, nimic pretenţios, nimic special. Vorba lui Radu: „nu era mare lucru, dar mie îmi făcea bine, în situaţia mea”.
http://www.youtube.com/watch?v=KOtCDCNda8
http://www.youtube.com/watch?v=K-OtCDCNda8"

Am preluat povestea lui de la Adriana si de la Isabela:
http://adriana-dardindar.blogspot.com/2010/01/radu-are-sapcaradu-are.html
http://isabellelorelai.wordpress.com/2009/09/04/orfanul-radu/

PS: Am vorbit cu el la telefon , are nevoie de haine groase si incaltaminte 41-42.