Asociatie umanitara

M-am decis in sfarsit sa infiintez o asociatie umanitara prin care voi incerca sa ajut copiii saraci care vor sa invete si sa-i sprijin pe cei supradotati sa-si continue studiile.
Vreau sa ma implic cu toate puterile mele in salvarea si educatia copiilor Romaniei, pentru ca doar ei ne pot schimba in bine viitorul.
Iar conducatorii nostri din cate observ, din loviturile permanente pe care le dau sistemului de sanatate si sistemului de invatamant, vor sa transforme poporul roman intr-unul de bolnavi si de analfabeti. Sa nu-i lasam sa reuseasca asta!
Sper sa adun langa mine cat mai multi oameni constienti ca trebuie sa ne sprijinim copiii si ca trebuie sa-i invatam nu sa plece din Romania, ci sa ramana!
Eu cred ca impreuna putem schimba lumea intr-un loc mai bun si mai frumos!
Doamne-ajuta!

Radu are nevoie de ajutorul nostru!

"Destinul a fost aspru cu mine. Am 24 de ani şi am fost abandonat de părinţi. Am stat la orfelinat până la 19 ani. La 20 de ani, am fost diagnosticat cu o tumoră malignă la cap. M-am operat, dar cancerul poate recidiva. Nu pot munci din cauza bolii şi, în curând, o să fiu aruncat în stradă. Stau într-o garsonieră din- tr-un bloc de nefamilişti, fără gaze, fără apă caldă şi nu mai am bani să-mi plătesc chiria. Am nevoie de 1.000 de euro, ca să-mi pot achita datoriile. Vă rog să ajutaţi un om rămas fără speranţă", Radu Carp, Bucureşti


Îl puteţi ajuta pe Radu donând bani în contul RO 16 BRDE 180 SV 330 214 618 00, deschis la sucursala BRD Bucur-Obor, pe numele Radu Carp.

am preluat de aici

http://www.libertatea.ro/stire/risca-sa-fie-aruncat-in-strada-311737.html

Foaie verde spic de paine

http://www.youtube.com/watch?v=r2dq61tAzns

Foaie verde spic de pâine
Dac-aş şti că mor ca mâine
Mi-aş face-o casă de piatră
Ca moarte să nu mă vadă
Au, au, au inimă au...

Şi-aş chema fierarii toţi
Să-mi pună lacăt la porţi
Cu lanţuri să mă-ngrădească
Moartea să nu mă găsească
Au, au, au inimă au...

Pentru biată viaţa mea
Mi-aş vinde şi cămaşa
Ca moartea să mă mai rabde
Înc-o zi şi înc-o noapte
Au, au, au inimă au...

Ca moartea să mă mai rabde
Înc-o noapte şi înc-o moarte
Au, au, au inimă au...
Însă moartea nu vrea bani
Ia copii şi oameni mari
Nici pe mine nu mă iartă
Pot să-mi fac casă de piatră
Au, au, au inimă au...

Nici pe mine nu mă iartă
Că sunt om şi nu-s de piatră
Au, au, au inimă au...

Scrisoare catre urmasii mei

Scrisoare către urmaşii mei
de Adrian Paunescu
21/06/2010

Trec prin momente grele de viaţă. Otrava pamfletului meu se mută încet-încet la mine în pahar. Voi împlini, în curând, 67 de ani. Mă tem că am uitat să mă bucur de aniversarea zilei mele de naştere. Mă adresez vouă, Ioana, Andrei şi Ana-Maria, pentru că, sentimentul care m-a cuprins în ultimele săptămâni şi asupra căruia n-am insistat în discuţiile noastre, n-ar trebui să vă ia prin surprindere.

Din dragostea mistuitoare pe care v-o port, din convingerea că nu va trece mult, după plecare mea, şi oamenii vor înţelege pe de-a-ntregul cine am fost cu adevărat, vă avertizez că, de acum încolo, cu mine se poate întâmpla orice. Nu e vorba doar despre un tratament negativ special, care mi se aplică de multă vreme. E vorba despre nenorocirea incredibilă prin care trece această ţară, de soarta căreia eu nu mă pot despărţi. Ştiţi prea bine că zilele acestea mi-am luat curajul de a-mi face analizele medicale esenţiale. Concluzia nu e veselă. În orice caz, tratamentul pe care eu însumi simţeam că trebuie să mi-l aplic şi pe care, după aceste analize, mi-l confirmă şi medicii, mă obligă la retragere, discreţie, resemnare.

Desigur, sunt un om viu şi, cu excepţia momentelor de disperare pe care le traversez, la întretăierea dintre nenorocirea poporului din care fac parte şi suferinţa fiinţei care sunt, mi-e încă dragă viaţa şi, în principiu, am încă multe de făcut pentru cel mai drag copil pe care mi l-a dat Dumnezeu, adolescenta Ana-Maria Păunescu. Scrisoarea mea către voi nu e o cedare, ci o alarmă. Trăiesc în condiţii tot mai grele şi mai umilitoare, mi s-au luat şi mi se iau, în permanenţă, drepturi, nu ştiu din ce voi putea plăti, la toamnă, obligaţiile fireşti. Ani şi ani am tot sesizat pe proprietarii televiziunilor particulare din România, dar şi televiziunea publică, asupra situaţiei mele, ca om care ştie să facă televiziune şi este oprit de la acest exerciţiu.

Visul duşmanilor s-a împlinit: nu mai pot ieşi din casă, cum aş fi putut până ieri. Să fie liniştiţi, eu devin un caz clasat pentru domniile lor. Dacă lui Dan Voiculescu şi lui Sorin Vântu ar trebui să le mulţumesc pentru momentele excepţionale pe care mi le-au oferit, surprinzătoare mi s-a părut atitudinea lui Radu Moraru, om talentat şi doritor de atitudini mai puţin previzibile, care, de câteva luni, a uitat şi ce promisese, şi să răspundă la telefon. Acum, la această răspântie, n-am mai mult de spus contemporanilor mei decât că ar fi păcat să ne despărţim supăraţi.

Dragii mei copii, problema cea mai mare este prăbuşirea ţării. O emisiune de televiziune vine şi trece. La urma urmei, nu e nicio obligaţie, pentru nimeni, să ofere spaţiu de emisie nimănui. Cum aş putea eu să uit sprijinul pe care mi l-a acordat Sorin Ovidiu Vântu, pentru ca să poată apărea Cartea Cărţilor de Poezie?

Îmi vin în minte, acum, momente de graţie ale vieţii mele. Aşa cum nu pot uita cumplita batjocură la care am fost supus, în cele două regimuri politice pe care le-am traversat, în anii '50-'60, pentru că eram fiul unui anti-comunist, puşcăriaş politic în anii '85-'90, pentru că aş fi condus revista şi cenaclul nemulţumiţilor din partid, iar după 1989, pentru că aş fi fost prea comunist. Au fost nopţi şi zile în care mai aproape îmi era moartea decât viaţa. Totuşi, niciodată n-am fost atât de deprimat şi de însingurat ca în aceşti ultimi ani. Fac parte dintr-un partid politic care n-a simţit niciodată nevoia să se intereseze de situaţia mea reală şi să încerce să-mi fie folositor. N-am intrat în găşti, n-am primit recompense pentru apartenenţa la găşti.

Am crezut şi cred că numele meu trebuia să îmbogăţească partidul în care m-am înscris de bunăvoie. Acum, însă, nici pentru ambiţii de mărire nu mai e timp. Esenţial pentru mine e să trăiesc şi să-mi văd ţara ridicându-se. Căci nefericirea programată în care trăieşte poporul român mi se pare din ce în ce mai ofensatoare şi mai nejustificată.

În vremea lui Ceauşescu mi se făceau reproşuri grave că nu sunt corect şi disciplinat conform cu linia partidului. După moartea lui Ceauşescu am suportat ani şi ani reproşul că l-am lăudat, în anumite ocazii politice. După 20 de ani de la asasinarea lui, Ceauşescu îşi recâştigă un loc de merit în istoria naţională. Destui oameni îl regretă în gura mare. Asupra acestei chestiuni, eu nu mă pot pronunţa în termeni atât de categorici. Eu chiar cred că sistemul trebuia să cadă. Şi nici nu mă pot preface a nu înţelege rolul complex, de bine şi rău, al liderului. Dar acum? Ultimele săptămâni ne pun într-o condiţie umilitoare şi tragică. Poporul român e condamnat la moarte. Liderii portocalii nu mai aud şi nu mai văd nimic, după ce au sărit la beregata salariilor, a pensiilor şi a indemnizaţiilor, au trecut la o redimensionare a balamucului. I se cer poporului român bani, după ce i se iau banii. Oligofrenii îi ameninţă pe cei care nu dau, fireşte, benevol, bani pentru tăşcălăul Băsescu-Boc şi ceilalţi. O râvnă specială dovedesc nemernicii să dărâme instituţia drepturilor de autor. Înapoi în copac, tuturor gorilelor păroase din jungla noastră! Înapoi în preistorie!

Cam asta e situaţia despre care voiam să vă vorbesc: faliment. Cam asta e mişcarea preferată a timpurilor noastre: prăbuşire. În ceea ce mă priveşte, nu cred că mai rezist. De aceea, m-am adresat vouă cu această scrisoare, ca să ştiţi ce e cu mine şi să nu vă surprindă nici una din nenorocirile care s-ar putea abate asupra mea. Va trebui să dăm înfăţişare concretă relaţiei dintre noi şi viitoarei despărţiri dintre noi. Natura, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge. Societatea, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge.

Şoferul şi nevastă-sa -Adrian Paunescu

Ne urcasem cu toţii în autobuz
Care nu era confortabil, dar era independent,
N-avea fiecare locul său,
Dar ne gândeam că o să aibă,
Era primăvară,
Venea vara,
Se dezgheţau drumurile,
Puteai să mergi cu gulerul cămăşii descheiat,
Se dezgheţau drumurile,
Noi cântam cântece de-ale noastre, vechi,
Pe care nu le mai cântasem de multă vreme
Şi unii din cauza vitezei,
Care-i îmbăta,
Alţii cu o tandră ironie,
Am început să zicem, să cântăm
Că autobuzul nostru
E cel care dezgheaţă
Drumul pe care mergem.

Pe direcţia aceea spre munte,
Spre marele munte,
Nu mai mersese niciodată un autobuz,
Numai turişti particulari,
Numai nebuni ocazionali.

Aşa că nu ne interesa destinaţia,
Ne ajungea bucuria
Că mergem cu toţii spre marele munte.
Şoferul era tânăr,
Conducea pentru prima oară
Un asemenea autobuz.
Fusese ajutor de şofer,
Lucrase mult şi cinstit,
După cum mergea, după cum frâna,
Era fără îndoială cel mai bun şofer
Dintre toţi şoferii noştri,
Ăsta conduce exceptional, strigăm noi,
Ăsta-i omul care ne trebuie
Şi el dădea din mână cu modestie
Rugându-ne să nu-l mai lăudăm,

Ca-l încurcăm la condus.
În fond e autobuzul dvs.,
Eu sunt al dvs.,
M-aţi ales să conduc autobuzul,
Asta-i treaba mea.

Noi am aplaudat, chiar şi aceasta lepădare, a lui,
De laudele noastre.

Şi autobuzul mergea mai departe
Şi-n diverse localităţi, în care ne opream,
Mulţi urcau
Şi nimeni nu mai voia să coboare.
Era un autobuz unic
Nu mai exista aşa ceva în imprejurimi.
Rămăseseră-n urmă troleibuzele agăţate
De reţeaua electrică
Şi lipsite de orice independenţă,
Tramvaiele înghesuite între sine
Şi aceeaşi reţea.

Autobuzul nostru se încărcase înspăimântător,
Fiecare urca în autobuz cu ce avea mai bun,
Şoferul conducea exceptional,
Nimeni nu conduce mai bine ca el,
Strigam noi
Şi el dădea moale din mână,
Şi noi strigam iarăşi,
Lasă frate, lasa modestia la o parte,
Da-o dracului de modestie
Noi, care n-am avut niciodată posibilitatea
Unui asemenea drum,
Ştim valoarea lui adevărată,
Eşti al nostru,
Eşti dintre ai noştri,
Rămâi între noi,
Bravo,
Ura,

Şi el nu mai putea să ne oprească,
Trebuia să fie atent la drum,
Iar noi eram prea mulţi
Şi începusem să-l incomodăm,
Stăteam claie peste grămadă în autobuz,
Dar uneori îi blocam o mână sau un picior,
Până când câţiva meseriaşi
L-au rugat să oprească pentru câteva minute
Ca să-i faca o cuşca de protecţie,
Să nu-l mai incomodăm la condus,

Dar să-şi ia şi nevasta lângă el,
Au zis alţii,
Că drumul e lung şi se plictiseşte omul.
Şi uite-l acum în cuşca lui de protecţie,
În cabina lui blindată!

Ce hotărât conduce,
A dat drumul şi la muzică,
Se aude în toată maşina o muzică eroica,
Pe care o întrerupem noi din când în când
Cu cântece despre el şi de drumul nostru,
Şi hai, mă, să fim atenţi şi cu nevastă-sa,
Ca şi el e om.

În autobuz vara e cald
Iarna e frig,
Drumul continua,
Am început să obosim,
Nene şoferule, opreşte,
Să ne odihnim şi noi.
Să te odihneşti şi dumneata,
Că n-o fi foc,
Dar el nu mai aude,
El conduce,
Şi-ntr-adevăr, conduce exceptional,
E cel mai bun, strigam toţi,
Dar ne e foame,
Pentru că n-am mai oprit demult,
Şi-avem nevoie şi noi
De pâine, de apă, de un răgaz,
Probabil c-am început să-l şi enervăm
Cu mofturile noastre
Setea, foamea, somnul,
Geamurile autobuzului nu mai există demult,
Pe ele au sărit cei ce n-au mai putut suporta,
Uşile au ruginit şi nu se mai deschid,
Şi şoferul conduce autobuzul
Din ce în ce mai nervos,
A început să facă şi accidente,
Stau şi el şi nevastă-sa cu mâinile pe volan,
Marile piscuri îi cheamă,
Mai e puţin combustibil,
Am intrat pe un fel de linie ferată,
Vecină cu drumul,
După ce ni s-au spart cauciucurile
Şi după ce şoferul a dărâmat
Cu lovituri de autobuz
Case şi biserici,
Sate şi oraşe,
Începem să coborâm,
Şi bineînţeles că viteza creşte,
Aşa e la orice coborâre,
Viteza creşte,
Nu mai e nimeni în autobuz,
Unii au murit,
Alţii au fugit,
Alii ne-am uscat de foame şi de sete,
Alţii am îngheţat de frig,
Muntele e tot mai departe,
Dar autobuzul coboară
Halucinând pe linia moartă
De cale ferată,
Şi numai ei doi,
Şoferul şi nevastă-sa,
În cabina blindată,
Se uită doar înainte,
Nu mai ştiu pe cine conduc şi unde se duc,
Şi de ce tac toţi pasagerii
Şi de ce se merge cu viteza prăbuşirii,
Când excursia începuse atât de frumos
Către marele munte.

12/13 iulie 1987

Sunt radical - Adrian Paunescu

Sunt radical
mai precis
sunt pentru păstrarea
unui just raport
între minciună şi adevăr,
între eroi şi eroi,
între plus şi minus,
sunt radical,
mai precis,
mi-e silă de demagogia socialistă
mai tare decât de
demagogia burgheză
pentru că o simt
apăsându-mă cu mult mai de aproape.

Sunt radical,
cred că nu e bună legea
care te condamnă mai grav
dacă ucizi un urs
decât dacă ucizi un om,
ba mai mult,
te condamnă mai grav
dacă vorbeşti,
dacă ai opinii,
decât dacă ucizi.

Sunt radical
adica îmi închipui
că dacă ecuaţia
"poporul ne-a ales,
vorbim în numele poporului,
guvernăm în numele poporului,
construim socialismul
cu oamenii şi pentru oameni,"
este adevărată,
nu e corect
să-i distrugi omului
casa, oraşul sau satul,
fără să-l întrebi pe om;
zece elevi au declarat la şcoală,
când i-a întrebat dirigintele
ce fapte bune au săvârşit,

în ziua aceea,
ca au ajutat o bătrâna
să treaca strada
dar de ce asa de multi,
s-a mirat dirigintele
pentru ca bătrâna
nu voia să treaca strada
au raspuns ei.

Cam asta ar fi situaţia
sunt radical
şi o privesc în fata,
dacă bătrâna nu vrea să treaca strada
e greu să te lauzi
ca eşti cel mai bun dintre oameni
pentru ca o obligi
să traverseze,
şi lucrurile stau chiar asa,
bătrâna nu vrea
să treaca strada.
bătrâna nu se afla pe strada
nici nu exista strada,
şi bătrâna nici nu e bătrâna.
ci o tara emotionata
ca va trebui să traverseze.
Sunt radical,
adica mi-e groaza
de remuscarile
care nu mai pot salva nimic,
mai ales viata
care şi asa se incapaţineaza
de câteva generaţii incoace
să se duca în pastele mă-sii.

Sunt radical,
îmi plac prunele, piersicile,
marele veraţice, libertatea,
femeia, granitele istorice,
şi strugurii tamiiosi.

Sunt radical,
as putea dicta un poem
şi de la un telefon public,
dar tot radical sunt
şi mentionind
ca n-aş putea face aceasta
decât dacă şi cea
careia îi dictez
ar avea telefon.

Sunt radical,
cred ca Maresalul Ion Antonescu,
dacă ar fi rejudecat
de un tribunal impartial,
ar putea fi declarat
fără rezerve,
erou al Romaniei post-mortem
şi martir universal,
măcar după lectura
Pactului Ribbentrop-Molotov.

Sunt radical,
cred în valoarea frunzei de varza
aplicata pe lucrurile dureroase
ale corpului.

Sunt radical,
nu cred să existe
înger mai urât
şi demon mai frumos
decât omul,
si, mai mult decât atât,
nu cred să existe
accident mai rodnic
şi lege mai contrariata
decât omul.

Din mine insumi
şi din ceilalti
extrag radacina patrata
şi observ ca nu e decât apa,
apa în stare de gândire,
apa cu suflet şi cu virtejuri,

apa într-o nevindecabila
formula chimica.

Sunt radical,
când ploua
şi când ninge
ştiu ca e vorba
despre mine,
despre apa care sunt,
despre apa care sunt.

1 august 1988

Adrian Paunescu - drum bun printre stele!

A fost o lumina pentru sufletele romanilor, in vremuri intunecate. Un mare iubitor de tara si de neam, un titan al poeziei romanesti.
Ne-a ajutat sa ramanem cu mintea intreaga in vremuri in care totul era interzis, ne-a hranit sufletele si ne-a bucurat tineretea cu Cenaclul Flacara.
Cine nu a trait acele vremuri nu poate intelege ce spun eu aici...

Poporul roman este din ce in ce mai sarac, ii mor valorile rand pe rand, si din pacate, vremurile sunt si azi intunecate, am mai avea nevoie de entitati de lumina
si nu de non-valorile care sunt promovate astazi!

Adrian Paunescu - Moartea batranilor

Mai muncim o vreme, tata-mare,
Ca sa strîngem bani de-nmormîntare,
Mai muncim o vreme, mama buna,
Si-or sa ne îngroape împreuna.
Leu cu leu ati adunat o viata,
Ati facut economii de piata
Si acum asa a fost sa fie,
Sa n-aveti bani pentru sicrie.

Vremuri mari, puternice reforme,
Toate cheltuielile-s enorme,
Pune, tata, capul pe o perna,
Viata ta a devenit eterna.
Nu mai ai nici dreptul la o moarte,
Trage-te, batrîne, într-o parte
Si ramîi, pîn-la sfîrsit, de paza,
Ca altfel te devalorizeaza.

Mai muncim un an, în saracie,
Poate, pîn-la urma, cine stie,
N-avem dreptul de a fi statuie,
Dar macar un lemn si niste cuie.
Pune, mama, masa mai saraca,
Sa le dam si alor care pleaca,
Sa la stam cu mila împotriva,
Printr-un biet colac si o coliva.

Lasa-ti, mama, ochii peste tara,
Sa o faci din moarte sa tresara,
Ca pe noi din nou sa nu ne nasca,
Fara-o-nmormîntare crestineasca.
Groapa ne-a urcat pîn-la calcîie,
Dar n-avem nici bani pentru tamîie,
Si lumînararii ne despoaie,
Si ce scump si drumul pîn-la rai e!

Tine, mama, tine, tata, usa,
Sa nu intre peste noi cenusa,
Hornurile gri sa nu-si reverse,
Peste noi cenusile perverse.
Ce impozit fiecare boala,
Ce exploatare ireala!
Scîndura sicriului ne costa
Mult mai mult ca viata noastra, fosta.

Pune, tata, mîna pe-o secure,
Sa luam sicrie din padure,
Pune, mama, mîna pe o pîine
Si împarte-o, ca murim chiar mîine.
Vremuri de inflatie si sila,
Moartea însasi a ajuns umila
Si, în fond, pe noi ce ne asteapta?
Doar o sinucidere-nteleapta.

Noi, batrînii, am ramas pe drumuri,
Într-un crematoriu numai fumuri,
Si murim, ajunsi pe înnoptate,
Marfa cea mai ieftina din toate.

Rostul - de Dan Puric

Cand te desparti din vina ta, încerci o vreme sa te lupti cu ireversibilul, îti dai seama ca n-are sens, te lamentezi de forma si renunti. Cand te desparti din vina celuilalt, ai nevoie de o perioada de timp ca sa întelegi ce s-a întamplat. Iei povestea de la capat, pas cu pas si te chinui sa pricepi ce n-a fost bine si unde ar fi trebuit ca lucrurile sa apuce pe alt drum.

La fel se întampla si atunci cand te desparti de tara ta. Dezamagit, înselat, manios, îndurerat. Nu ti-e usor s-o lasi. Tara si mama nu ti le alegi. Te asezi pe celalalt mal al lumii si cauti raspunsul: ce s-a întamplat cu tara mea de-am fost nevoit s-o parasesc.

Romaniei i-a disparut rostul. E o tara fara rost, în orice sens vreti voi. O tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri.

Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pamantul si credinta.

Batranii. Romania îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane.

Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor.

Pamantul. Care pamant? Cine mai e legat de pamant în tara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei sustine un program care se intituleaza "Sufficiency Economy", prin care oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile "prietene".

La noi chestia asta se numeste "agricultura de subzistenta" si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca d-aia avem UE.
Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispara!

Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste.

Credinta. O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de camp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un "Tatal nostru" spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze, domnu parinte, e urgent.

Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de Canada .

Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza pana gasesc un italian batran cu care se marita.
Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri.

Suna-ti bunicii, pune o samanta într-un ghiveci si aprinde o lumanare pentru vii si pentru morti.

Sa ajutam copiii sa invete, ei vor face viitorul mai bun!

http://www.romaniapozitiva.ro/featured/a-fost-lansat-programul-sustin-educatia-www-sustineducatia-ro/

http://www.sustineducatia.ro/